O mie si una de… trepte

Mi-e greu sa scriu despre aceasta tura in primul rand pentru ca sunt foarte multe de spus, asa ca cel mai bine cred ca impart intreaga experienta pe capitole. In randurile urmatoare veti afla si vedea cum am urcat noi de la 1.000 m pana la intalnirea cu zapada (pe la 2.900 m).

De dormit am reusit sa dorm inainte de plecare desi imi puneam in mintea mea destule intrebari in legatura cu aceasta tura prelungita. In comparatie cu ce eram obisnuit de la noi din tara, unde ai de regula weekendul in care pleci vineri(uneori), faci sambata un traseu mai lung si duminica te intorci, aici era vorba de cateva zile pe drum, aclimatizare cu inaltimea (eu n-am urcat niciodata mai sus de 3.000 m pe picioarele mele – cu telecabina la schi nu se pune…) si pregatitul pentru mai multe conditii climaterice.

Ne-am trezit de dimineata, am inchis bagajul „de tura” si am lasat in rucsaceii „de mana” la hotel lucrurile de care ne puteam lipsi (si chiar nu aveam nevoie) pe munte, dupa care am sarit in taxi si am ajuns la statia de autobuz. Am fost abordati din prima cu privire la locul unde ne ducem, ghidati catre casa de bilete, dupa care in autobuz. 100 rupii / pers pentru un drum de vreo 30 km care in carti scria ca dureaza vreo ora si jumatate.

Dupa doua ore, ajutorul de sofer ne indica sa ne dam jos ca am ajuns la Naya Pul. Noi voiam la Kande, cu vreo 10 km mai inainte si vreo 700 m mai sus ca altitudine, dar se pare ca baiatul a uitat pana unde ne-am luat noi bilet. In fine, ne-am dat jos si am schimbat pe loc traseul initial.

Daca noi am gandit initial ca vom incepe de mai sus, soarta a facut in asa fel incat sa intram pe unde patrund de obicei calatorii in rezervatie.

Image

Dupa vreo 15-20 min de mers pe un drum prafuit ajungem la Bhierthani, un orasel in care ti se verifica permisele de intrare in rezervatie si cardul TIMS (taxele platite in ziua precedenta). Daca nu le platesti la ghiseul din Pokhara, la fata locului sunt duble.

Dupa ce ne-au fost taiate si stampilate permisele, am luat-o usor la picior tot pe drumul de pamant pe care am observat noi ca ne mai depaseau din cand in cand Jeepuri sau taxiuri cu drumeti care voiau sa inceapa putin mai de sus mersul pedestru.

Noi ne-am vazut de drum si am tot mers asa pe ceva asemanator cu Zarnesti – Plaiul Foii, deci destul de plictisitor, dar cu privirea in zare unde se inaltau niste creste inzapezite numai bune pentru reclame la ciocolata, bere sau ce altceva stiti voi ca poate avea legatura cu aerul curat de munte.Image

La un moment dat drumul o lua in stanga, iar traseul nostru ne indica drept inainte. Traseul adica poteca, pentru ca alte marcaje decat niste placute indicatoare din loc in loc nu vedeai. Pe sus am mai dat peste niste urme de vopsea, dar nu prea intelegeai ce vrea sa insemne chestia aia daca nu avea si o sageata cu scris sub ea…

Si tot da-i si tot da-i pana la Syauli Bazar, primul satuc de pe poteca in care am intalnit casute cu camere de inchiriat pentru drumeti si restaurante pentru a potoli foamea.

Cum noi eram pe drum de la 6.30 am hotarat sa ne oprim si sa mancam aici pentru inceput. Soc ! Preturile la mancare deja erau duble fata de oras. Nu ne-am intins la mai mult de un orez cu legume si niste ceai, apeland in acelasi timp si la biscuitii din desagi. N-am plecat chiar nepregatiti de la Bucuresti. Aveam atat batoane de cereale, de ciocolata, seminte, bomboane cat si niste biscuiti gen turta dulce cu scortisoara facuti de mama si care acum incepeau sa se-nmoaie (cand ii scoti din cuptor sunt pufosi de te gadila pe limba; dupa o zi se fac ca piatra si trebuie sa n-ai probleme cu dantura ca sa-i poti manca fara sa-i inmoi in ceva, iar dupa vreo saptamana se pufosesc din nou).

Image

Image

Am terminat noi masa, ne-am luat desagii in spinare, dupa care da-i la deal pe scari… Si am avut la scari cat sa ne-ajunga o viata.

In sinea mea mi-am spus „uite unde se duc banii de pe permise… in scari pentru turisti si pentru porteri.” Nu stiu daca asa o fi, dar ce-i drept e ca erau multe, foarte multe.

Mai un pod suspendat peste un rau, mai niste scari, dupa care iar am dat-o in drumul de pamant.

Image

 

Image

Image

 

Am mers noi ce-am mers pana cand am ajuns intr-un sat unde se termina si continua doar poteca. Dar poteca nu continua pe langa sat, ci efectiv prin curtile oamenilor. Bine, asta poate fi considerata si strategie de marketing, pentru ca daca treceai prin curtea omului foarte probabil mai si opreai la vreun restaurant sa-ti potolesti foamea sau setea.

Image

Image

Image

Dupa ce ieseai dintre case intrai in jungla, unde alte mii de trepte… Si tot asa pana sus.

Image

Image

Image

Image

Noi aveam de gand sa ajungem in prima zi la Chhomrong, undeva pe la 2.140 m, dar pana la urma ne-am oprit mai jos, la Jinhudonda, inaintea unei urcari foarte abrupte.

N-a fost o idee rea dat fiind faptul ca era prima zi si trebuia sa ne acomodam putin cu efortul, nu sa ne consumam din prima.

Daca mancarea era si aici scumpa, cazarea, in schimb, mai ieftina ca la oras – 100 rupii / pers. Camera simpla, cu 3 paturi, dar platim numai 2. Darius a ales sa dea o fuga pana la izvoarele lor termale din apropiere (la vreo 20 min de mers), dar eu am ales sa raman la cazare si sa fac un dus siberian care n-a fost chiar atat de deranjant – era inca destul de cald afara… Mancarea, cum am spus, mai scumpa, dar buna. Seara a fost ok dpdv al temperaturii desi nu aveam nicio sursa de caldura. Aveam, in schimb, electricitate non-stop (nu eram inca atat de sus pe munte, ci la 1.740 m), dar daca voiam un „heater” ne mai costa vreo 100 rupii / pers. Nu ne-am carat sacii de dormit pentru iarna degeaba, asa ca acei bani vin investiti in mancare si ceai…

Somnul a fost foarte adanc si a inceput foarte devreme – la 20 eram deja in saci, ca oricum nu mai aveam ce face pe acolo, iar a doua zi aveam de urcat cat de mult putem (incercand sa compensam traseul incomplet din prima zi). Ce e ciudat si am vazut ca s-a repetat in fiecare seara pe munte a fost faptul ca am visat mult… Daca in primele seri am fost oarecum selectiv visand cateva persoane, pe masura ce urcam mai mult pe munte apareau aproape toti oamenii intalniti in ultimii ani. Ciudat aerul asta al inaltimilor, dar am verificat cu Darius si mi-a confirmat ca si el a visat mai mult si mai imbarligat decat de obicei.

A doua zi ne-am trezit devreme si am bagat „ucigatoarea” urcare pana la Chhomrong (2.140 m). De ce „ucigatoare” ? Toata lumea cu care ne-am intalnit pana atunci ne-a spus ca e incredibil de grea, urci non-stop trepte samd. Da, nimic nou la treaba asta… Daca iei Panta Prostului din Bucegii nostrii, e mai putin stresanta bucata asta de trepte. A trecut, cei-i drept, dupa vreo ora si ceva, cu cateva pauze, dar am ajuns la Chhomrong si am luat acolo micul-dejun.

Image

Dupa ce am urcat la  2.140 m, am coborat pana pe la 1.800, dupa care iar am urcat la 2.340 si tot asa… urcat – coborat pe munti plini de vegetatie (aveam sa vedem mai incolo ca jungla tinea pana pe la 3.000 m).

Frumos traseul, foarte placut dpdv al protectiei solare, dar cu multe variatii de nivel.

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Pe drum am prins din urma un grup de medicinisti cu care am interactionat putin in seara precedenta, dar ei au dormit in Chhomrong, mai sus decat noi. Pana la urma am ajuns toti la Himalaya, pe la 2.900 m, unde am si oprit in ziua aceea.

„Medicinistii” erau de fapt studenti sau absolventi de liceu care voiau sa dea la Medicina in tarile de origine. Exista un fel de stagiu pe care-l poti face in Nepal unde stai pe langa doctori in spitale si furi meserie la fata locului. Interesant si bravo lor pentru ca fac asta.

Erau olandezi, danezi, englezi, americani si sloveni din cate am retinut, dar toti ne intelegeam in engleza, asa ca era perfect.

Am facut cunostinta la masa si s-au bucurat si ei de ultimele mele ramasite de prajituri de la maica-mea pe care le-am carat pana acolo. Le-au asemanat cu ginger-breadu lor de Craciun… Cam asa ceva sa zicem – oricum erau foarte bune.

Image

Aici am incheiat prima parte a aventurii – cea din jungla. Urmeaza sa scriu despre asaltul la „crancena reduta” si sa revin cu niste poze de-a dreptul uau (sau wow, cum preferati…), dar deocamdata cred ca am scris destul pentru un post de duminica dupa-amiaza.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s