De ce cantam noi acest cantec… ?

De ce urcam noi muntii ? De ce ne autoflagelam uneori dorind sa ajungem mai sus si mai departe ? Greu de spus… George Mallory a spus (cand a fost intrebat de ce vrea sa urce Everestu’) „pentru ca e acolo…” Eu n-am nazuinte atat de inalte, dar pot spune ca motivele pentru care urc sunt dorinta de a explora (probabil reminiscenta din impulsurile copilariei) si cea de a-mi depasi propriile limite. E o vorba pe care am auzit-o si eu acu’ vreun an cum ca „viata incepe dincolo de limita confortului personal.” Da, cam asta e ideea dupa parerea mea. Daca nu incerci sa-ti depasesti limitele (macar din cand in cand) inseamna ca esti multumit cu ideea de plafonare sau esti incapabil fizic sa mai faci ceva – desi asta, veti vedea, nu e un motiv decat in situatii foarte grave. Poate si de-asta am uneori puseuri  pe care unii le vad ca fiind ciudatenii sau lucruri nefiresti, dar, de fapt sunt reactii normale ale mintii mele (recunosc) putin haotice.

De ce mi-am dorit sa urc atat de sus, de ce am vrut sa ajung aici ? Pentru ca la un moment dat cineva mi-a spus ca se poate… Ei bine, da, se poate – orice se poate daca-ti doresti cu adevarat.

Sa revenim, totusi, la povestea inceputa in postul precedent. Va sunt dator cu partea a doua si cu niste imagini care mie mi-au ridicat la propriu pulsul. Sper sa fi capturat indeajuns de bine, dar cu siguranta nu e totul aici – altfel „respiri” acele imagini de la fata locului. La Himalaya, dupa ce seara am dormit-o in camaruta noastra cu doua paturi si doua geamuri simple, fara izolatii, dar in care n-am suferit de frig, dimineata a venit parca pe nesimtite mai racoroasa decat momentul „stingerii”. Pentru a doua noapte consecutiv pe munte, pe langa visele nesperat de multe, am reusit sa-mi usuc gatul intratat de mult incat la prima incercare de a exprima ceva fonetic parca incercam sa scot un cactus pe gat. Dar nu era raceala, ci o uscaciune datorata probabil respiratului pe gura din timpul somnului, altfel nu-mi explic. De sforait nu s-a plans nimeni…

Am ales de data asta sa luam micul-dejun in acelasi loc in care am si dormit. Era vorba ca acum sa urcam pana la Machapuchare Base Camp (3.700 m) unde sa ne si aclimatizam cu inaltimea. Exista si varianta in care puteam dormi la ABC (Annapurna Base Camp), dar am decis ca asta ar fi prea extrem. Nevoia de aclimatizare apare undeva pe la 3.500 m, cam pe aici ar trebui o persoana normala sa simta primele semne de AMS (Acute Mountain Sickness), iar daca acestea persista trebuie coborat de urgenta. Sa dormi la cea mai mare altitudine din itinerariu din prima nu era o idee prea buna. Nu aveam unde sa mergem mai sus ca sa coboram mai apoi si am decis atunci sa o facem „sigur”.

to MBC_001

Drumul, in teorie, nu trebuia sa dureze mult. Daca in ziua precedenta am urcat de la 1.700 la 2.900, acum nu aveam de urcat decat o diferenta de nivel de vreo 800 m – si asta in mod direct, fara alternante de creste-vai ca in ziua precedenta. Durata indicata de ghidul nostru (cartea) si de mai toate panourile intalnite pe drum era de 4 ore – 2 pana la Deurali (3.200 m), dupa care 1,5 – 2 pana la MBC. Am zis sa nu ne grabim si s-o luam cat mai lent cu putinta, pauze de rehidratare si aclimatizare cat mai dese. Nu dadusem inca de zapada pe poteca, dar aceasta isi facea facuta prezenta prin jurul nostru si pe versantul alaturat. Oricum eu speram sa aman cat se poate de mult momentul acesta, pentru ca atunci trebuia sa-mi scot din rucsac „artileria grea”, adica bocancii de iarna mari, grei si datatori de bataturi la fiecare purtare de pana acum.

Am continuat in trekkeri cat am putut, chiar si pe o portiune de zapada pana la Deurali, dar acolo am vazut ca nu e de joaca cu zapada. Abia iti puteai tine echilibrul. In ziua precedenta am intalnit la Chhomrong o tipa care venea de sus si care ne-a spus ca a ajuns in trekkeri pana la ABC. Cand am intrebat-o de zapada ea a raspuns ca s-au udat, dar s-a oprit la cabana, s-au uscat, dupa care a putut continua drumul. A fost oarecum amuzant, dar eu n-as fi facut asta – iti trebuie un dram de inconstienta sa te expui atat de gratuit unor chestii care te pot marca dup-aceea.

In fine, dupa cum ziceam, pe la vreo 3.000 m a disparut vegetatia de tip jungla/padure, iar locul acesteia a fost luat de un fel de jnepenis cu iarba. La Deurali, la 3.200 m, uneia dintre fetele grupului de medicinisti i s-a facut rau si am decis cu totii sa stam cu ea si sa asteptam sa-i treaca – speram ca nu va dura mult. In plus puteam profita de acest ragaz pentru a ne obisnui si mai mult cu altitudinea. Nu era inca 3.500, dar eram prin zona. Cum am vazut ca lucrurile se prelungesc am decis ca (dupa ce am facut si in seara precedenta un dus rece la 2.900 m) ar trebui sa incerc sa spal ceva la 3.200… Aveam un tricou „marcat” de primele doua zile de efort, dar de care mai aveam nevoie la coborare, cand nu puteam sa port ceva inchis la culoare, asa ca am gasit un firicel de apa si m-am pus pe spalat. Clabucii se fac mult mai greu in apa rece, dar „grosul” a trecut si am putut dup-aceea sa-mi agat de rucsac minunatia bleu (acum) frumos mirositoare…. 🙂

Am decis un grup mai mic sa mergem totusi mai departe, pentru ca nu stiam cat va mai dura letargia tipei, iar vreo 4 „medicinisti” au ramas cu ea la Deurali. Dupa vreo 10 minute de mers de la Deurali a inceput zapada pe poteca, iar de aici era clar ca nu mai merge treaba cu fentatul bocancilor. Am incercat vreo 5 minute sa ma descurc cum pot (temperatura de afara nu impunea folosirea unor incaltari mai serioase, aderenta da), dar pana la urma m-am dat batut. Am scos din desaga „artileria” si mi-am dat ochii peste cap in speranta ca poate reusesc sa gasesc compromisul de tensiune in sireturi care sa nu-mi provoace bataturile de calcai cu care m-am obisnuit in ultimele ture in care i-am folosit.

to MBC_002

to MBC_003

to MBC_004

to MBC_005

 

to MBC_008

Alta viata dupa ce pui „4X4″… Nu-mi trebuiau coltari sau altceva. Talpa musca eficient din zapada si-mi dadea stabilitatea necesara pe panta. Se simtea putin constrans piciorul, dar nu mai mult decat in papucii de catarat in care, de regula, te simti ca o gheisa.

Am tot intalnit pe drum oameni care coborau din tabara si porteri (despre care n-am prea scris pana acum, dar sa stiti ca erau o groaza care faceau drumuri dute-vino in sus si-n jos cu greutati mai mari decat greutatea lor, dar despre asta nu are rost sa mai vorbesc acum… niste „supraoameni” la propriu) pe care-i intrebam daca e frig, daca e ok traseul samd. Profitam oarecum de aceste intreruperi si pentru a ne mai trage sufletul din cand in cand. Oricat de stupefiant era gandul ca mai avem putin, tot pe atat era de obositoare si inaintarea prin zapada in care te chinuiai sa nu aluneci si s-o iei la vale prin boscheti. Nu aveai sanse sa cazi in vreo prapastie – trebuia sa ai prea mult ghinion si sa-ti mai si doresti asta putin…

In fine, cu multe pauze pentru rehidratare si contemplare a imprejurimilor (inclusiv a unei mici avalanse pe o vale abrupta de pe un versant), am ajuns sub Machapuchare (Fishtail Peak) la MBC.

Muntele acesta, Machapuchare, are „doar” 6.933 m, dar este necucerit pana acum si orice tentativa e interzisa. Dupa ce au existat mai multe incercari, nepalezii au considerat ca e sfant si au interzis ascensiunile pe el. Adevarul e ca daca te uiti la el chiar nu stii cum sa-l abordezi… E frumos, dar foarte periculos.

Tabara de baza (MBC), dupa cum am spus si mai sus, e amplasata la 3.700 m, iar peisajul nici nu mai are rost sa ma chinui sa-l descriu… pur si simplu incredibil. Am intrat in sala de mese si m-am asezat pe o banca. Eram foarte obosit, iar dupa ce am intrat am resimtit o durere de cap care m-a rascolit in ganduri. Simteam ca si cum capul mi-ar fi intr-o menghina care se strange… Asta sigur era de la altitudine. L-am intrebat pe cabanier ce sa fac, iar el mi-a dat solutia cea  mai des intalnita si in scrieri – supa de usturoi. Am cerut cate una si eu si Darius, un ceai cald, dupa care am stat putin linistit. A mai trecut durerea si m-am simtit mai bine. Daca persista, coboram imediat macar pana la Deurali, dar asta insemna si amanarea atingerii ABC. Nu era problema pe partea asta – oricum am ajuns in 3 zile aproape de punctul terminus cand mai toate traseele indica acest lucru ca fiind de facut in minim 4 zile… iar maxim se face in cate zile poate fiecare sa urce.

Surpriza a fost ca lodge-ul la care am ajuns (primul din vreo 3 cate erau in zona) era plin, iar cabanierul ne-a propus sa stam in sala de mese unde, de regula, dorm porterii sau ghizii, dar cum azi nu aveau niciunul ne puteau gazdui pe noi.  De jur-imprejurul mesei din centru se aflau paturi, iar din loc in loc si saltele asezate vertical pentru a putea fi puse pe masa in caz de supraaglomerare. Pretul era de 50 de rupii/pers, asa ca mai mult decat convenabil (aproximativ 2 RON). Am acceptat dat fiind faptul ca vom fi doar noi – 9 medicinisti si 2 romani + cabanierul si ajutoarele lui. Ne faceam oarecum griji pentru confortul nocturn (temperaturile se anuntau pe siteuri undeva pe la -10 : -20 de grade noaptea), dar existau si paturi destule pentru a ni le pune peste sacii de dormit in caz de nevoie.

Cat am mai stat noi si am pierdut vremea pe acolo si-au facut aparitia si cei ramasi in urma, asa ca efectivul a redevenit complet. Dupa-amiaza ne-a oferit un apus de vis. Jocul de lumina, umbre si nori mi-a oferit ocazia unei „sedinte” minunate.

MBC_002

MBC_004

MBC_006

MBC_008

MBC_009

MBC_011

MBC_013

Seara a venit apoi si ne-a mai ascuns din detalii, dar peisajul a ramas in continuare superb.

Am dat stingerea devreme, pe la vreo 21, cu gandul ca de dimineata ne trezim devreme (4.30) pentru a ajunge in ABC pana la rasarit (6.30).

Cam asa arata, in mare, camera noastra de dormit…

to MBC_006

De dimineata ne-am trezit cu totii la ora stabilita, iar dupa ce ne-am adunat si ne-am evaluat fortele, tipa din SUA s-a declarat prea afectata de altitudine ca sa mai urce, drept urmare a ramas la baza. Noi, restul, ne-am urnit din cabana cu sau fara frontale aprinse (era luna plina, iar pe zapada vedeai aproape tot) si am luat-o usor „la deal” catre 4.130 m. Pe drum a venit din nou senzatia de „menghina”, dar am bagat rapid un baton de ciocolata dupa ce in prealabil am avut grija la cabana sa ma hidratez cat pot de mult.

A fost amuzant cum am reusit sa desfac acel baton de ciocolata, pentru ca aveam manusile subtiri pe maini cu supramanusi pe deasupra… Am dat jos stratul superior, dar tot n-aveam destula putere sa rup plasticul, asa ca am incercat sa trag cu dintii. Da… mai bine nu. Mi s-a rupt un coltisor infim, asa ca am zis ca fac sacrificiul si-mi dau jos si manusa aia subtire. N-a fost chiar atat de frig, dar tot greu s-a lasat mancata ciocolata. Nu mai zic ca oricum nu era o idee buna sa musti cu incisivii. Daca o faceai cu pofta, riscai sa ramai cu ei pe acolo, asa ca cel mai sigur era sa duci totul spre masele… Mi-am mai revenit putin dupa ce am mancat batonul, iar cand am vazut cabana de la Base Camp deja totul a disparut. Nu tu oboseala, nu tu rau de inaltime, nimic. Era atat de aproape dupa atatea zile de mers incat parca am prins aripi pe ultima portiune.

Am ajuns cred ca al 7-lea sau al 8-lea la indicatorul din tabla care semnala intrarea in tabara, asa ca am bagat si eu capul in pozele care deja incepusera sa curga. Superb sentimentul de atingere a unui scop ca asta.

Cu putin chin am reusit sa scot din portofel si badge-ul cu EcoXtrem Club pe care l-am luat cu mine, am facut cateva poze, dupa care am intrat in cabana pentru un ceai.

ABC_001 to ABC_006

Ne-am revenit putin, soarele a rasarit cu totul, iar apoi am mers in spate sa vedem ghetarul si sa facem poze cu varful Annapurna in spate.

to ABC_008

to ABC_010

to ABC_011

Dupa ce am petrecut vreo 30 de minute in zona, am inceput coborarea sprea MBC de unde aveam mai apoi sa o luam la vale cat ne tin picioarele.

to ABC_012

to ABC_015

 

to ABC_014

Nu mai aveam treaba in zona, asa ca drumul catre poalele muntilor devenea principala noastra grija… Dar despre asta ma vad nevoit sa scriu in postul urmator, pentru ca deja am peste 2.000 de cuvinte (asa arata word-countu) si cred ca informatiile sunt destule pentru un post.

Revin cu coborarea – si ea ne-a oferit niste imagini superbe (am luat-o pe un alt traseu in jos), dar mai vorbim despre asta… Sper ca v-a placut pana acum.

PS: la fereastra asta am dormit in MBC… 😀

to ABC_016

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s