Inapoi la „Vama”

Am venit de pe munte cu un chef atat de mare de a nu face nimic obositor si de a ne relaxa incat pot spune cu mana pe inima ca am reusit din plin sa realizam planul. Ne-am intrebat noi „si ce facem cu atatea zile libere ramase in plus fata de cate ne-am calculat ?”, dar am ajuns la concluzia ca si daca stai pur si simplu (si doar ne mai plimbam prin imprejurimi) tot e bine. Ar mai fi de vazut World Peace Pagoda (un templu budhist amplasat pe un deal de peste lac), de vizitat Old Pokhara (un fel de Centru Vechi al lor) si de dat o fuga pana la Sarangkot (locul de unde parapantistii isi dau drumul in zona). Dar mai intai odihna…

Pe langa faptul ca nu am mai avut demult ocazia sa ne bucuram de un dus normal (la care sa curga si apa calda) si de niste haine cat de cat curate, ideea de a pierde pur si simplu timpul, mie unul, imi suradea foarte tare. La urma urmei tot un fel de concediu e (desi am mai tradus intre timp putin), iar cum mersul nostru era oricum afectat de febra musculara instaurata de la brau in jos ideea unor plimbari lungi in primele zile iesea din discutie. Am zis ca o sa inchiriem niste biciclete la un moment dat – Darius fiind putin reticent in prima instanta din cauza traficului -, dar nu chiar in ziua in care ne-am intors… si nici in urmatoarea.

Ne-am calculat noi si am zis ca daca mai stam pana miercuri (am ajuns sambata in Pokhara) o sa avem timp de toate. Ei bine, timp era, dar vremea nu prea mai tinea cu noi. Cand am plecat spre munte totul era bun si frumos, dar cand ne-am intors au inceput sa apara mai multi nori, mai multa ceata „pokhahareza” si parca mai multa poluare care obstructiona privelistile din urma cu o saptamana. Urcarea la World Peace Pagoda iesea deci din discutie, pentru ca era nevoie de vizibilitate ca sa te bucuri de plimbare, altfel era doar o escaladare a unui deal impadurit, iar din astea am facut destule saptamana trecuta.

Ramasi noi fara prea mult chef de plimbare – si nici de cumparaturi – am decis sa urmam sfatul prietenilor nostri de la http://www.wesaidgotravel.com si sa mancam momo la un restaurant care se afla pe marginea drumului fara mese sau terasa, ci pur si simplu doar o banca si o tejghea in spatele carora se faceau preparatele.

Zis si facut, am purces inspre acel loc (vazut inca inainte de a urca pe munte, dar neincercat inca) si am hotarat sa ne luam cate o portie de buff momos (cu carne de bivol). Ne-a surprins in prima instanta pretul, care era cam la jumatate fata de magazin. Am zis ca o fi asa pentru ca n-au mese, n-au scaune, n-au nimic decat produsul finit (pe care ti-l dau intr-o farfurie facuta din frunze uscate). Ei bine, am realizat noi de ce e la jumatate de pret. Desi numarul lor e acelasi ca la restaurant (10), dimensiunea e jumatate cat cei „oficiali”. Indiferent de acest detaliu, faptul ca sunt buni a inlaturat orice urma de regret ca nu avem de-a face cu un ospat pe saturate. Da, sunt buni, putem certifica amandoi, iar faptul ca nu ne-a iesit nicio manuta in plus cred ca-i da gir si pentru alti oameni care ezitau probabil.

Image

Ce am observat, in schimb, a fost ca, pe langa Cupa de Parapanta care avea loc la Sarangkot si care a mai adus oameni cu niste rucsaci supradimensionati in spate pe strazi, localitatea s-a umplut cu foarte multi rusi. Nu stiu exact ce si cum, dar am avut parte de foarte multi mai pe la toate restaurantele si pe bulevard.

Cum tot incercam sa gasim locuri noi prin care n-am mai fost pana atunci am decis sa dam o tura pe la debarcader sa vedem cum sta treaba cu barcile si cu apa (in Lonely Planet scrie ca cica apa e buna si de baie… da, nu stiu ce sa zic la cata poluare e prin zona).

Am vazut ca nu e foarte scump sa inchiriezi o barca, dar la ce soare era (prin ceata inconjuratoare) nu prea aveam chef de dat la rame. Am luat-o atunci de-a lungul garlei observand ca pe insula din mijlocul lacului artificial era o agitatie mare – acolo se afla un templu la care mergeau pelerinii. Barci multe, lume bine imbracata samd.

Image

 

Am reusit sa ne-ntalnim prin oras si cu medicinistii nostri care au luat-o pana la urma pe 2 rute, dar au stat in noaptea pe care noi am petrecut-o la Sinuwa in precedentul „sat”, Bamboo. Una dintre fete a luat o mica giardia si i-a fost putin mai greu sa coboare, asa ca pana la urma s-au despartit in ultima zi si au coborat grupul prin doua parti, dar s-au reunit in Pokhara. Ne-am mai povestit si cu ei pe unde ne-am plimbat, ce-am mai facut si a ramas sa ne mai vedem prin oras.

Dupa ce am revenit de la munte, sandalele au redevenit principala optiune la capitolul incaltaminte. Problema care s-a ivit intre timp a fost ca cea stanga a inceput sa „zambeasca”. Oricum nu aveam de gand sa ma mai intorc cu ele in tara, dar macar zilele astea sa ma mai tina.

A doua zi de dimineata ne-am dus la un magazin sa cumpar un superglue cu care sa rezolv problema. Cand am intrebat cat costa mi s-a raspuns scurt 40 de rupii. Cam mult – stiam ca Darius isi cumparase cu cateva zile in urma unul cu 30… I-am zis „thanks” si am dat sa plec, la care ea „how much do you give, sir ?”. „25” si s-a facut. Totul se negociaza daca n-are pret. Pretul ti se pune in functie de fatza. Si ca tot vorbim de fatza, de cand ne-am intors de pe munte toti barbierii si frizerii (nu din Sevilia, ci din Pokhara) ne abordeaza cu ochii sclipitori date fiind podoabele noastre faciale. Nu inteleg ei de ce le spun ca „I like my beard”, dar daca asta le e meseria… cauta si ei material de lucru chiar daca te intreaba de vreo 3 ori in aceeasi zi.

Sandaua a rezistat cat de cat, dar apoi a urmat dreapta sa explodeze si ea, moment in care am renuntat la ele si am revenit la trekkeri. Mai siguri, mai rezistenti, dar si mai caldurosi putin pentru clima de care ne bucuram. Eh, asta e, inca nu cred ca o sa-mi iau papuci cu facebook pe talpa…

Inaintea expeditiei pe munte am descoperit un restaurant (gratie unui ghid local care ne-a dat niste sfaturi) foarte dragut – Himalayan Cuisine. E oarecum dosit pe o straduta care iese din „main street” dupa Lakeside View, dar bucatareasa (sora ghidului) face adevarate minuni. In zilele de la intoarcere am tot mancat la ea si de fiecare data am incercat cate ceva nou. Foarte-foarte bun. Daca ajungeti pe aici, recomand cu incredere. Nici preturile nu sunt atat de mari ca pe bulevard, iar optiunea de a sta pe scaun la masa sau pe saltele desculti (dar tot la masa) va apartine.

Image

Ieri am facut aroganta de care ziceam mai devreme in articol si ne-am inchiriat biciclete. Voiam sa ajungem in Old Pokhara, care era la vreo 4 km fata de „the strip”. Zis si facut, am luat 2 „galbenele” si ne-am pus pe dat la pedale. La ambele mergea schimbatorul de pinioane, dar la foile mari erai obligat sa ramai fidel celei mici… Asta e – nu le poti avea pe toate (la propriu).

Am pedalat noi (mai mult la deal) catre nord, ne-am descurcat cat de cat prin traficul lor haotic – mai gresind cateodata sensul, noi obisnuiti fiind cu circulatia pe partea dreapta, dar am ajuns intr-un final in partea veche a orasului. Ce sa zic ? Veche si „prafuita” ca sa nu zic „mult mai murdara”. Nimic interesant. Dupa parerea mea n-are rost sa faceti efortul unei deplasari suplimentare in partea aia. Gasiti doar o inghesuiala mai mare, poate niste preturi mai mici decat pe „strip”, iar la banca un curs mai bun cu 1 rupie fata de cel de la bancile din Lakeside. Birocratia, insa, e mult mai mare – am stat vreo 20 min sa completeze oamenii de la ghisee vreo 5 formulare ca sa-mi schimbe 50 de euro. Daca stiam ca-mi voi pierde atata timp din viata asteptand, mai bine schimbam la valutistii lor cu un curs mai prost.

Ne-am intors (la vale) inapoi la momo-ii nostri, unde ne-am intalnit cu alti vestici si ne-am reintalnit cu George si Lisa, americanii nostri simpatici din Ghandruk, cu care am stabilit sa ne vedem mai pe seara sa cantam ceva. Tocmai ce vorbisem cu Darius in dimineata respectiva ca am un mare chef sa pun mana pe o chitara, iar George (despre care am aflat ca isi adusese semi-chitara-ukulele cu el) a venit cu solutia.

Ne-am mai invartit noi cat ne-am mai invartit prin oras, iar seara am mers la un local pe care-l stiau ei si la care un angajat avea o chitara – George e stangaci, asa ca pe „jucarica” lui nu aveam cum sa ma descurc. Era foarte placuta atmosfera, iar „sesiunea de gem” a mers ca unsa date fiind pasiunile muzicale oarecum comune ale mele si ale lui George. De la Chili Peppers la U2 si de la Sting la Guns ‘n Roses, am cantat de toate, inclusiv „the 4 chords song(s)” pe care el nu-l stia… Ne-am intins destul de mult, iar apoi am aflat ca a doua zi va fi greva in Nepal – ceva in genul unui protest general impotriva clasei politice. Excelent, deci fara masini pe drumuri, fara magazine deschise, fara zgomot si agitatie – mergem la World Peace Pagoda.

N-are rost sa va mai descriu cumparaturile si negocierile pe care le-am mai facut zilele astea prin Pokhara (oricum trebuie sa fiti pregatiti sa incepeti de la jumatate cat vi se spune la prima strigare), asa ca voi trece pe repede-nainte la ziua care tocmai s-a incheiat.

Dupa 3 zile de asteptare (sa vina vremea buna), ne-am luat inima-n dinti si ne-am trezit de dimineata cu gandul sa urcam pe deal. Nimic pe strazi, toate magazinele inchise si doar restaurentele (dar nu toate) deschise… Bun. Acum chiar ca reusim s-ajungem – si poluarea va fi mai mica, deci mai putin smog.

Am luat-o noi catre baraj, l-am ocolit frumos, dupa care am patruns in padurice. De la marginea ei ne-a si abordat un tip daca nu vrem ghid… Pentru pana pe deal ? Nu, merci. A zis el ca e periculos, ca te poti rataci. Nu prea cred. Era o singura poteca mare, iar directia in care trebuia sa mergem era oarecum evidenta… Doar daca va e frica sa mergeti singuri prin padure merita sa va luati ghid (parerea mea).

Am urcat pret de vreo 45 de minute si am ajuns, intradevar, la un loc in care am avut o perspectiva deosebita a locului. Pe langa faptul ca vedeam aproape tot lacul si intregul lant muntos, imaginea piscurilor inzapezite se mai si reflecta pe alocuri in apa. Cred ca daca ajungeam mai devreme si era 0 poluarea aveam, cum scrie in carti, o vedere dubla a muntilor – o data in in sus si o data in apa lacului.

Image

Image

Image

Image

 

De aici am reusit sa vedem si varful Dhaulagiri, un alt optmiar din zona.

Image

Ne-am intors, ne-am astamparat curiozitatea de a mancat peste prins din lac la un restaurant de pe mal – foarte frumoasa terasa, putin cam picant pestele pentru a-i mai simti si gustul, iar restul zilei am petrecut-o tot relaxandu-ne cu gandul la drumul care ne asteapta catre Kathmandu. Data viitoare, deci, ne citim de la capitala.

Asta ne-a fost unul dintre invitatii nepoftiti, dar bineveniti la masa de la terasa…Image

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s