Inapoi la capitala (…sau „Welcome to the jungle” ?)

Si eu care credeam ca nu se mai poate intampla nimic notabil… Ei bine, ziua de azi a fost cel putin informativa. Veti vedea mai incolo de ce…

Ieri am ajuns la Kathmandu. Am plecat pe la vreo 8.30 de la hotel ca sa prindem autobuzul de 9 catre capitala si am zis ca luam bilete de acolo direct din statie. Nu e dificil sa te misti intre 2 puncte in Nepal (si nici scump deloc).

Am ajuns la „autogara” si am aflat de unde pleaca masinile catre Kathmandu. Primul autobuz, cel de 9, era din pacate „booked”, adica niciun loc disponibil, asa ca trebuia sa-l asteptam pe cel de 10. Se pare ca greva din ziua precedenta a vaduvit foarte multa lume de mijloacele de deplasare necesare, asa ca azi e inghesuiala.

Ne-am luat un loc frumos pe treptele din dreptul autobuzului nostru si am practicat „sportul national”: aruncarea cu privirea… timp de vreo ora si ceva. Cum eram in partea de nord a aeroportului din Pokhara am avut ocazia sa vedem vreo 4-5 avioane (de mici dimiensiuni) decoland si era foarte ciudat cum toate astea se intampla deasupra unor maghernite care formau bazarul aferent autogarii si a „autostrazii” de iesire din oras.

Ne-am urcat intr-un final in masina noastra de 10 (ora, nu nota…), iar acolo am avut surpriza sa-i vedem si pe americani (Lisa si George) venind sa-l prinda pe ultima suta. Pana la un moment dat aveam traseul comun cu punctul lor de destinatie. Ei, ce se dorea a fi „ultima suta” a fost, de fapt, ultima ora si jumatate, pentru ca pana a obtinut soferul permisul de plecare din oras am asteptat pe marginea drumul de ni s-au lungit urechile. Chiar ne si intrebam daca mai ajungem pe lumina la Kathmandu (drumul dureaza vreo 5 ore, iar soarele apune pe la 18.30).

Intr-un final ne-am pus in miscare pe la 12 si am mers relativ ok. N-a mai fost la fel de zguduitor ca atunci cand am venit in Pokhara, iar peisajul era relativ cunoscut, asa ca am decis sa pun capul pe rucsacul de mana si sa dorm cat pot. Am mai reusit pe reprize, iar soferul a facut adevarate minuni nereusind sa ma trezeasca dat fiind faptul ca avea de recuperat intarzierea de la plecare, asa ca viteza a fost destul de mare (cred ca a avut media pe la 45 km/h, cand la ei undeva pe la 40 se opreste de regula acul).

Am ajuns intr-un Kathmandu si mai poluat decat l-am lasat, dar ne-am facut noi drum prin el, am impartit un taxi cu niste nemti care erau si ei in autobuz pana in Thamel, iar apoi am luat-o spre hotel.

La hotel am fost primiti cu bratele deschise ca niste fii ratacitori (pe munti), dar cand au vazut de la inceput ca stim smecheria cu „Government tax” au inceput s-o dea la intors cu disponibilitatea lor… Nu ne puteau oferi din seara aceea locuri la dormitor cu 300 de rupii, asa ca ne-au dus la hotelul de langa promitandu-ne ca maine vom avea asa ceva. Iar acolo ne-au asigurat acelasi tarif pentru dormit intr-o camera cu 2 paturi. Nu stiu ce sa zic. Cred ca acea camera e pe locul 3 la categoria „bombe in care am dormit in Nepal”… dupa cele de la granita. Ideea e ca dpdv al arhitecturii si al „curateniei camerei” nu erau probleme majore, dar faptul ca aveam o fereastra care dadea intr-o curte interioara cu aria de vreo 3 mp, iar baia era o chestie care picura si mirosea a fier de la conducte ne cam indispunea. In fine, nu aveam de gand sa respiram briza marii cand ne trezim, asa ca am pus capul jos si am dormit cu gandul ca „maine ne mutam clar”.

Am dormit bine, paturile erau ok, lenjerie de pat exista, curent la fel si chiar si internet. Incercarea noastra de a vedea meciul de EL din camera s-a dovedit sortita esecului totusi, pentru ca viteza internetului nu ne permitea nici macar sa-l ascultam la un radio online. Mai prindeam din cand in cand semnal, dar nu indeajuns de constant.

Tin minte ca m-am trezit la un moment dat in noapte (cred ca era 3 pe la noi) din cauza picuratului si am zis ca „daca tot m-am trezit acum…” Si am vazut minunea. Bravo lor. Sa vedem si returu’ acum.

Revenind la ale noastre, de dimineata a fost „operatiunea schimbarea la banca” pentru ca nu mai aveam rupii nepaleze, iar dupa aceea am schimbat si gazda. Ne-am luat locul nostru de la dormitor, am facut un dus ca lumea (apa calda care sa nu miroasa a fier), dupa care la plimbare.

Am vizitat Durbar Square (centrul vechi al Kathmanduului), loc pentru care trebuie sa platesti daca vrei sa-l vezi ca turist. Dupa ce am vazut anul trecut Bhaktapurul (la vreo 25 km distanta), nu prea m-a impresionat Durbarul. Da, e si el frumos, cu constructii in stil pagoda si arhitectura clasica nepaleza, dar mai mizerabil decat localitatea mai sus mentionata. Daca n-ai timp de dai o fuga pana la Bhaktapur, merita sa-l vezi, altfel nu prea. Bine, exista avantajul ca odata platita intrarea iti poti prelungi dreptul de vizitare la cate zile vrei, dar asta nu stiu ce sa zic – in vreo 45 de minute vezi cam tot ce e de vazut mai interesant. Mai sunt niste muzee in care poti intra, ce-i drept, si pe care nu le-am incercat inca, dar mai avem o zi la dispozitie pentru asta, asa ca si maine e o zi.

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Ne-am mai plimbat putin pe strazi, dupa care m-am intors la hotel sa ma-ntind putin. Am dat aici peste un coleg de camera american si un cuplu de tineri sarbi. Am discutat putin cu Keith(americanul), dupa care am trecut la treburi mai serioase – chillaxing.

Am reusit sa mai incarc cat de cat bateriile, dupa care mi-am recompartimentat rucsacul si am coborat sa mai citesc niste stiri pe net in receptia hotelului.

Cum stateam eu linistit si citeam presa, deodata intra pe usa o doamna care intreaba disperata daca la acest hotel s-a cazat un anume domn (n-am auzit exact numele). Cei de la receptie, evident, sunt interesati de ce… Respectivul domn se pare ca a cazut pe strada, s-a lovit, iar acum e intr-un taxi in apropiere, dar nu mai stie la ce hotel sta. Dupa vreo 2 minute de cautari prin registru, numele e gasit si omul intra. Cine era ? Keith, colegul de camera (am aflat mai tarziu ca e profesor si are vreo 40 de ani). Saracul de el a reusit sa dea cu nasul de o bordura sau ceva si nu-si mai aducea aminte nimic. Doar de Carol, doamna canadianca cu care a venit… Ea l-a luat de pe treptele unei farmacii in care se pregatea sa intre. Asta da gest de bun samaritean… Dupa care incepe ancheta – gaseste-i pasaportul, asigurarea medicala (trebuia sa ajunga la un doctor care sa-l consulte), suna la compania de asigurari, lamureste-i pe ei sa deschida un dosar pentru cauza (ca sa poata merge la o clinica privata – nu vrei sa ajungi in spitalul lor normal), vezi daca nu i-a furat nimeni nimic, daca n-a fost lovit intentionat samd… Tocmai cand credeam ca voi avea o dupa-amiaza linistita si o cina asemenea totul s-a intors cu susu-n jos si am inceput sa pun in aplicare cunostintele de prim ajutor/interventie.

Managerul hotelului a sarit repede sa-l duca la o clinica, dar Carol (care e umblata de mult prin partile astea) a fost cat se poate de clara si vehementa ca-l va duce la clinica CIWEC, clinica cea mai buna pentru straini. Celelalte au de regula intelegeri cu managerii de hotel sau cu diferitii „oameni saritori” pentru a incasa banii de la asigurare si sa dea, desigur, o parte si celui care a inlesnit incasarea.

Zis si facut, am mai vorbit o data la compania de asigurari, ni s-a dat numarul de inregistrare al dosarului, ni s-a aprobat clinica, dupa care fuga in strada si adu un taxi. Urcarea in taxi si drumul catre clinica impreuna cu Keith si cu Carol.

Pe strazi inghesuiala mare si a trebuit sa ocolim aproape tot Thamelu din cauza sensurilor unice, dar pana la urma am ajuns la clinica. Acolo curatenie, ordine, personal extraordinar – ca la noi la privati.

L-au luat repede si l-au bagat intr-un cabinet unde a inceput consultul, iar eu si Carol am ramas in sala de asteptare. Acolo am apucat si noi sa vorbim mai mult. Ea e profesoara in Canada (literatura engleza la facultate) si cutreiera lumea in timpul liber. Cum acum n-avea cursuri, anu asta a zis ca o sa mai faca o tura de Asia. Tocmai ce venea din Burma. A, am uitat sa spun… are pe la vreo 60-65 de ani si in Nepal a venit pentru o tura de trekking in Himalaya. Eu zic ca asa o profesoara n-are cum sa nu capteze atentia studentilor.

Am tot vorbit despre una, de alta, mai ales despre calatoriile ei, dar am apucat sa-i prezint cat de cat si Romania despre care nu prea stia altceva in afara de faptul ca le-am „trimis” mai toti minoritarii. I-am spus sa nu-si faca griji, ca mai sunt si la noi, iar apoi i-am explicat ca ei, ca natie, sunt triburi indo-europene cu radacini in India. A zambit si a spus amuzata ca nu stia – iar ea face India de vreo 20 de ani, ceva de genu’… Stie chiar si nepaleza, ca se mai intelegea si cu taximetristii in limba lui Tenzing Norgay.

Tot vorbind noi asa despre diverse mi-a spus un lucru amuzant si care mi-a dat de gandit. A observat la mine ca stapanesc bine engleza si ca imi vine fluent, dar ca-mi lipseste acel 2% care sa ma faca un vorbitor „a la carte”. Mi-a zis ca asta se poate face doar daca citesti in engleza. Ce-i drept, tocmai ce am terminat prima mea carte in limba engleza (Bob Dylan – Chronicles vol.1 pe care a citit-o si ea…), iar altceva in afara de wikipedia si google n-am avut ce referinte sa-i dau. Da, mi-a spus ea, dar trebuie sa citesti mai mult lucruri scrise de catre oameni literati, nu de catre „postatori”, ca sunt multi care scriu pe langa si pe wikipedia. Mi-a recomandat sa imi incarc pe kindle niste cartie in engleza, dar i-am recunoscut ca n-am asa ceva si ca sunt inca „the paper type”. Nici ea nu le are cu kindleu, dar s-a gandit ca poate eu… Ei bine nici eu, recunosc.

A fost o discutie interesanta, cu foarte multe detalii, dar care acum mi-e greu sa le mai scriu ca e tarziu si ziua de azi chiar a fost una lunga. Ideea e ca a aflat indeajuns de multe incat sa o tenteze si o experienta in Romania… Greu afla strainii de noi, iar de faptul ca suntem „o insula de latinitate intr-o mare slavica” si mai putin…

Keith a terminat consultatia, curatarea ranii si bandajarea, am primit instructiuni in legatura cu observarea lui pe parcursul urmatoarelor 48 de ore, dupa care ne-am intors. N-a fost nimic grav, ci doar o contuzie minora la nivelul nasului, alte semne mai grave nefiind identificate. Daca apare ceva in aceste 48 de ore, trebuie intors la cabinet, dar sa speram ca nu.

Gata, iar m-am intins cu postul, dar daca asa e viata… „you may never know what you’re gonna get…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s