Shivalaya – Kathmandu

Seara am coborat dupa ce am scris precedentul post pentru a mai lua ceva usor de cina, un chapatti cu miere si un pahar cu lapte. Sunt de-a dreptul miraculoase in asemenea situatii… La masa m-am intalnit cu galezul, ghidul lui si un cuplu de francezi cu ghidul aferent. Am povestit vreo ora si ceva despre zboruri, despre politica, despre fotbal, fanatismul in fotbal, munte si toate cele… Maine ne astepta un drum destul de lungut, asa ca am preferat sa ma retrag primul. Restul au mai ramas la taclale inca putin (i-am auzit cand au urcat si ei in camere).
Am dormit bine cu gandul ca maine nu va mai fi nevoie sa mergem cu rucsacii in spate, pe mine n-o sa ma mai deranjeze cureaua de la „monstrul” care mi-a protejat spatele de odihna in ultimele 10 zile, gata cu urcatul si coboratul muntilor si tot asa…

De dimineata ne-am trezit pe la 5 (autobuzul pleca la 6), ne-am strans lucrurile si am coborat sa mai luam ceva la bord inainte de calatorie. Alina n-a vrut decat un lapte, iar eu am adaugat o omleta. La cum am auzit ca va fi drumul pana la Jiri (vreo 2 ore cu autobuzul) ma gandeam ca ar fi pacat sa bag in mine ceva, dupa care sa dau imediat afara.

Am terminat micul dejun, a sosit si autobuzul, ne-am urcat, dar odata urcati si asezati (cu rucsacii pe culoarul dintre scaune, ca in „portbagaj” nu mai era loc) am primit vestea ca plecarea se amana. Trebuie sa vina un tractor de la Jiri, iar pe respectivul drum de tara nu aveau loc 2 vehicule in sens contrar. Asta e… Vreo ora aproape… In tot timpul acela am invatat cum se joaca „gin rummy” gratie vecinului galez si a ghidului lui care mi-au exemplificat pe rucsacii de pe culoarul din fata lor.

A venit, in sfarsit, tractorul respectiv, dupa care ne-am pus si noi in miscare.

Drumul nu a fost horror, ci de-a dreptul tragic. Nu era vorba de mici gropi sau damburi peste care sareai, ci te simteai ca si cum ai fi intr-un ring de box si te astepti la o lovitura puternica din partea adversarului. Singura pozitie de siguranta pe care am identificat-o eu era chircit cu fruntea pe antebratul care sta sprijinit si fixat bine pe spatarul scaunului din fata. Gropile nu ca te zdruncinau, ci te aruncau pur si simplu in tavan. Am facut asta vreo 15-20 minute, dupa care ne-am oprit. Initial am inteles ca oamenilor le-a venit sa faca treaba mica dupa atatea zdruncinaturi si ca trebuie sa se opreasca. Da, coborasera numai barbati, dar nu era vorba de asta. Ideea era ca pe drum, mai in fata putin, se afla un camion blocat in noroi. Se faceau eforturi pentru a-l scoate de pe drum. Totusi, autocarul nostru nu se apropia de el, n-am inteles de ce. Dupa vreo cateva minute de asteptare si lucru intens autocamionul a reusit sa dea cu spatele, dupa care sa depaseasca hopul reprezentat de noroiul de pe drum. Surpriza ! In fata lui mai era un camion pe care nu l-am vazut pana atunci… Daca al doilea a reusit sa iasa, primul n-avea nicio sansa. Era prins in noroi, iar rotile din fata ii erau rupte cu cauciucurile sarite de pe jante. A fortat soferul ca sa-l scoata pana n-a mai putut, asta era clar. Nici nu stiu cum ar mai putea fi scos de acolo fara o macara avand in vedere consistenta solului si inutilitatea incercarii de a-l ridica pe un cric.

Nu prea aveam de ales decat sa ne rugam ca si autocarul nostru va trece de acel hop (pe langa camionul blocat).

Am fost dati jos cu totii din masina pentru a o usura si a inlesni o eventuala trecere peste, dupa care am urmarit de pe margine ce s-a intamplat cu vehiculul nostru. Dupa vreo 2 incercari ezitante in care era cat p-aci sa se blocheze si el, soferul nostru a reusit sa prinda o urma de aderenta si sa iasa peste urmele facute inainte de camion reusind astfel sa depaseasca si el camionul blocat. Bucurie printre localnici, aplauze, dar noi ne gandeam cu groaza ca daca ni se intampla si noua ce i s-a intamplat camionului „pa-pa” dusului mult-asteptat din Kathmandu…

Ne-am urcat la locurile nostre si am continuat. Ei bine, continuarea asta a fost cea mai nasoala bucata de drum pe care am mers vreodata in viata mea. Pe langa pozitia chircita, zdruncinaturile ne zburau pur si simplu de pe scaune. La un moment dat Alina a fost aruncata, dupa care trantita pe scaun atat de tare incat i s-a oprit respiratia. Initial am crezut ca si-a dizlocat o vertebra, pentru ca nu putea sa se miste si incerca sa traga aer, dar am prins-o de cap sa nu se mai zdruncine si am intrebat-o daca-si simte picioarele. Si le simtea, semn bun, dar nici n-a apucat bine sa-mi raspunda ca un alt hop m-a trimis cu gura direct in antebratul propriu intratat de tare incat am reusit sa-mi crap putin buza pe dinauntru. De mult nu mai simtisem eu gust de sange in gura, dar acum era fix ca-n copilarie cand iti mai luai un pumn din ala de sa-ti ascuta alte simturi decat cele obisnuite… Ne-a mai zdruncinat putin, dar Alina a reusit sa-si revina si sa respire, dupa care am cautat sa gasesc o pozitie in care sa ma pot tine atat pe mine cat si pe ea in singuranta. Am luat-o din nou loc, am pus capul pe mana dreapta, iar cu stanga o tineam de umarul stang ca nu cumva sa mai zboare de pe scaun. Cum nu mai aveam doua maini cu care sa-mi asigur pozitia chircita/-fixa, febra musculara s-a instalat incet-incet, pentru ca stand incordat in aceeasi pozitie n-ai cum sa nu cedezi. Simteam din cand in cand cum ma mai inteapa muschii din cauza pozitiei si cautam un moment de ragaz intre „sarituri” pentru a mai strange pumnul, a roti incheietura si tot asa…

N-a durat 2 ore drumul, ci vreo 3, chiar 3 si jumatate. Cand am ajuns la asfalt n-a fost prea mare bucuria, ca nu era un covor uniform (doar suntem in Nepal), dar macar nu mai existau obstacole care sa te trimita pe orbita. Oribil… Daca nu fac nimic oamenii la drumul ala, mai bine luati-va un jeep care sa va scoata de acolo sau mai asteptati o zi pana prindeti locuri in partea din fata a autocarului. Cei din prima bucata n-au avut asemenea probleme, ca nu s-au plans, dar coada autocarului (acolo unde stau de regula petrecaretii) e cea mai naravasa parte.

Restul drumului pana la Kathmandu nu pot spune ca a mai avut alte puncte importante… N-avea cum dupa ce s-a intamplat. Am avut la un moment dat o oprire, unde am bagat la stomac un dal bhat pe fuga (printre cele mai bune dupa parerea mea), iar pe seara am intrat in Kathmandu. Am ajuns fix la ora de varf, asa ca inghesuiala ne-a facut sa pierdem vreo ora de la periferie pana la un loc in apropierea cartierului nostru (ne-au ajutat galezul si ghidul, care stiau unde sa coboare si pe unde s-o ia pe jos). Ne-am dus cu rucsacii in spinare pana in Thamel, unde ne-am despartit de galez si de ghidul lui chiar la intrare. Ei aveau camera la Marco Polo, iar noi trebuia sa ne recuperam rucsacul cu lucruri lasate la Discovery. I-am intrebat, totusi, inainte sa ne despartim, cat dau ei pe camera acolo. 400 de rupii. Sa ne cada fata. Clar dadeam prea mult 600 la Discovery (bomba despre care am mai vorbit), asa ca am stabilit pe loc ca vom merge sa ne luam rucsacul, dupa care ne cautam altceva. N-are niciun rost sa mai stam in vagauna aia pe banii aia. Am mai avut vreo 2 propuneri pana la Discovery (ambele la mai putini bani si mai decente, desigur), asa ca in momentul in care am intrat pe usa m-am dus direct la receptie si am cerut bagajul. Nicio secunda in plus nu-si merita acel loc.

Am luat frumos totul si ne-am dus la Marco Polo. A trebuit sa negociem putin, dar am scos si noi la 400 camera, pentru ca initial ni s-a spus ca e 600 (galezul ne-a spus sa negociem, ca oamenii merg) si am ajuns intr-o camera mai curata, cu baie proprie, wi-fi functional si restul. Problema e ca in toate celea era inclusa si baia comuna de pe etaj care era perete in perete cu a noastra (spatiul de sus era deschis). Eh, asta e… Nu mai conteaza acum.

Am iesit in oras, am vazut cum e sa vezi din nou preturi „normale” la mancare, cum mai e cu agitatia din Thamel si toate celea.

La intoarcere am reusit sa postez pe vlog (desi a cam durat toata noaptea), dar sa incarci material video de aproximativ 1 GB e ceva… O luam incet ca sa nu ne obosim prea tare. In orice caz, intoarcerea la „civilizatie” era binevenita, de apa calda nici nu mai zic. 🙂

In Kathmandu era vorba ca a doua zi (joi) sa mergem la ambasada Indiei si sa ne luam viza pentru a doua parte a calatoriei.

Nu pot zice ca am dormit prea mult, dar am reusit sa pierdem timpul pana cand a fost inutil sa ne mai grabim – programul ambasadei pentru depusul actelor e intre 9.30 – 12… Pe la 11 inca ma chinuiam sa completez formularul online cu care trebuia sa mergem, dar de imprimat si de facut poza necesare (pe care n-o aveam) nu mai putea fi vorba… Da, o sa lucram metodic si o sa facem lucrurile pe incet-incet. „Nu te grabi in Asia”, sa nu uitam acest dicton…

Cum nu aveam certitudinea unei vize nu ne puteam lua nici biletele de autocar pentru Chitwan (jungla), asa ca am petrecut toata ziua pe stradutele din Thamel cautand haine, caciuli si tot ce ne mai sarea in ochi. A fost o cura de cumparaturi binevenita revigoranta pentru minte si suflet…

Seara am continuat cu uploadurile si am convenit ca a doua zi de dimineata rezolvam totul cat mai repede – viza, biletul de autocar, ultimele date pentru ce mai implica sederea noastra in Nepal.

De dimineata m-am trezit mai devreme decat Alina, am dat fuga sa fac pozele (am fost tras pe sfoara si acolo platind vreo 8 RON pentru ceva ce sigur faceam cu vreo 4), am printat formularele (dar abia dupa ce le-am resalvat in alt format, pentru ca ce ni s-a descarcat de pe siteul ambasadei erau securizate prea trainic pentru calculatorul de pe care am incercat sa printez) si am luat drumul ambasadei. Am uitat sa spun ca in ziua precedenta am facut o scurta plimbare pana acolo ca sa ne obisnuim cu traseul – nu e mult ca timp si distanta, vreo 15 minute de la cazarea noastra.

Am ajuns la ambasada, la biroul pentru vize, unde am mai facut o copie necesara (cu prima pagina din pasaport si cu viza actuala de Nepal), dupa care ne-am luat numar de ordine de la aparat si ne-am asezat linistiti la coada. Avem 52 si 53, iar ei erau abia la numarul 11 dupa o jumatate de ora de la deschiderea ghiseului… Cam trist. La un calcul simplu, mai aveam de asteptat vreo 2 ore, cand probabil kharma a inceput sa revina cu raslpati pentru faptele bune de pe munte.

Au mai trecut vreo 2 persoane, cand la un moment dat a trecut prin dreptul meu un tip cu parul strans in coada si mi-a lasat in poala 2 bonuri cu numerele 17 si 18… Cata-i norocul ! 🙂 Da, am multumit, desigur, dupa care am mai asteptat o persoana si ne-am prezentat la birou. A mers mult mai rapid decat atunci cand am luat din Romania viza – odata ajuns in Nepal se considera ca te descurci si in India, desi e o cu totul alta mancare de peste… Dar tot de peste.

Am scapat rapid, in vreo 30 min, cu precizarea ca am fost chemati dupa 6 zile sa ridicam vizele de la birou. Perfect, tot avem 4 zile la dispozitie sa ne odihnim pe marginea rezervatiei.

Ne-am intors in Thamel si ne-am dus la Big Belly pentru micul-dejun. Din pacate, nu a fost prea grozav, cantitatile reducandu-se parca din ce in ce mai mult, ceaiul mai putin, untul si gemul tot asa, ouale… Ce sa mai, cam totul s-a „stricat”. Si mai e si scump pe deasupra. Gata, asta a fost ultimul mic-dejun acolo. De acum incolo mergem in alta parte.

Partea buna, totusi, ca exista si asa ceva, a fost ca ne-am intalnit acolo cu un canadian foarte simpatic si cu nevasta-sa care cred ca e chinezoaica get-beget. Tipul violonist care a locuit vreo 20 de ani prin Elvetia, iar de 3 s-a mutat in China. Acum se ocupa doar cu comercializatul de viori, iar surpriza a fost sa aud ca face comert si cu viori romanesti facute la Reghin (locul copilariei mele) de catre Gliga. Sa auzi un nume atat de cunoscut in Kathmandu e ceva… A spus el ca nu sunt foarte performante, dar pentru studiu sunt ok. Eh, acum n-om fi noi Stradivarius, dar macar mai scoatem capul in lume cu ceva frumos.

Si ei facusera calatoria pana in Sagarmatha National Park, dar nu au apucat sa urce prea sus, pentru ca el a avut probleme cu respiratia, iar la coborare ea s-a atins la un genunchi, deci au iesit putin betegi si trebuie sa se refaca la Kathmandu.

A fost placuta discutia, dar a trecut, iar apoi fiecare ne-am vazut de treburi.

Am dat fuga sa luam biletele de autocar pentru Saurah (autocarul nu te lasa chiar in Chitwan, ci mai la margine, la o statuie din piatra a unui rinocer, de unde trebuie sa iei un fel de microbuz), le-am luat cu 330 de rupii, dupa care am luat pranzul pe marginea drumului pana in Thamel si pot spune ca a fost foarte bun. Aspectul chiar nu conteaza in unele cazuri… Totul foarte picant, desigur, ca sa omoram orice fel de microbi care s-ar putea strecura prin substante.

Interesant la masa era faptul ca aveai o sticla de apa (din partea casei) din care bea toata lumea. Putin „neigienic” am putea spune. Eh, la ei nu e.

Am mai facut apoi niste cumparaturi (am luat o banana dubla crescuta in aceeasi coaja) si am decis sa mergem la Templul Maimutelor altadata, pentru ca ceata/smogul de deasupra Kathmanduului ar face inutil efortul. Daca nu vezi nimic te duci degeaba. Sa vedem cand ne-om intoarce din Chitwan, ca o sa fie timp…

Am mai uploadat lucruri si am mai stat linistiti, dupa care seara am vorbit cu patronul sa-i spunem ca plecam de dimineata si ca vrem sa ne lasam ceva la camera de bagaje.

Gata si ziua asta.

DSCN0609

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s