Chitwan

De dimineata ne-am trezit putin mai devreme decat de obicei (in sensul ca ne-am si ridicat din paturi, nu doar ca am facut ochi) si ne-am strans lucurile noastre din camera din ce in ce mai rece. Nu cred ca am mai spus, dar faptul ca ea retine raceala si umezeala o fac putin mai neprietenoasa decat mediul exterior, asa ca mai mare dragul sa te plimbi pe strazi decat sa stai in casa…
Pe la 7.45 am iesit pe usa hotelului si am inceput sa ne-ndreptam spre autogara cu rucsacii in spate.
Aveam de gand sa ne oprim la restaurantul unde am mancat ieri (ieftin si bun intr-un mediu putin mai saracacios), dar din pacate era inchis… Se pare ca unele restaurante nu se deschid chiar atat de devreme.
Am oprit putin mai aproape de autogara intr-un loc, ce-i drept, putin mai spicluit, pentru ca avea desene pe pereti, un fel de lambriuri si scaune/mese mai curate. Eh, si pretul era cu 10 rupii mai mare decat dincolo, dar in lipsa de altceva doar nu era acum sa alergam inapoi in Thamel. Am mancat, am ajuns la autogara, ne-am identificat autocarul cu putin ajutor de la ghiseul de unde am luat si biletele, dupa care am asteptat plecarea. Dupa ora 9.00 (cea initiala de plecare) l-am intrebat pe un nepalez mai instarit dupa aparente – telefon cu touch si geaca de piele cu ochelari de soare pe cap – daca autocarul nu trebuia sa plece la 9. „Da”, a spus el, dar ora 9.00 nepaleza, asa ca poate fi si 10.00… Ei, n-a fost chiar 10.00, dar sfertul academic l-am prins.
S-a urcat la volan un sofer nefiresc de inalt pentru media lor si am plecat (eram vreo 4-5 pasageri). Da, asta sugera un singur lucru – trebuie sa mai vina multa lume in masina pentru a face drumul profitabil, asa ca ajutoarele o sa grebleze cat mai multi clienti de pe drum pana iesim din oras.
Intradevar, in cele 3 sau 4 opriri prin Kathmandu (in care am pierdut cam o ora si ceva) s-au strans de-o hora mica si am pornit la drum.
DSCN0513

Drumul destul de lungut, vreo 5 ore de mers, cu obisnuitele gropi nepaleze, dar nu atat de multe ca intre Jiri si Kathmandu.
Am mai oprit prin unele locuri pentru usurare si ingreunare (pranz), dupa care am ajuns la intersectia cu rinocerul.
Am coobrat cu bagajele mult mai prafuite decat la urcare (le-am bagat in portbagajul din spate unde era deja praf, dar pe drum a mai acumulat ceva) si am trecut drumul pentru statia de microbuz catre satucul de langa rezervatie.
Nu aveam de gand sa caut prea mult dat fiind faptul ca am mai fost pe acolo si stiu cam care sunt conditiile. Voiam sa vad doar daca la Annapurna Lodge (unde am stat in primavara) se poate scoate camera la 400 de rupii.
In parcare, desigur, te asteptau patronii din satuc cu tot felul de oferte. Ba ca te duc pana acolo cu jeepul in aceiasi bani ca si cu microbuzul, te duc la ei si tot asa, doar sa ajungi. Am refuzat frumos si am spus ca o sa iau in considerare si alte optiuni daca la Annapurna nu-mi place.
Eram deja in masina si asteptam la geam plecarea cand a mai venit la mine un tanar nepalez sa-mi prezinte lodgeul lui. I-am raspuns si lui politicos si frumos, dar ideea era tot aia – ma duc la Annapurna si vedem de acolo daca mai cautam si altceva. A-nteles omul si s-a retras delicat, dar ne-a intrebat in fuga pe final de unde venim – Rusia sau Polonia. I-am raspuns ca Romania, moment in care fata i s-a luminat… „Dar eu stiu pe cineva din Romania. Am la mine la lodge, o sa vina maine… Il cheama Saga, e un scriitor samd.” Am stat eu vreo 2 secunde sa ma gandesc – eu stiu pe cineva cu numele de Sega care a mai scris despre India romanul „Namaste”. O fi el ? Mi-a spus dupa aceea ca-l si suna (avea numarul lui in agenda telefonului) si mi-l da la telefon. Eu „salut”, el „salut”. Adevarul e ca l-am luat putin prin surprindere, nu se astepta sa auda vorbindu-se romaneste, dar a trecut rapid peste moment.
Am vorbit cateva secunde despre loc, despre omul respectiv, iar atunci m-am convins – cum sa nu te vezi cu un roman in Nepal ? I-am raspuns omului ca „bine, venim la tine, dar la 400 de rupii camera”, el a fost de acord si bucuros (bineinteles), dupa care ne-am despartit in ideea ca ne vom vedea la pensiune.
Foarte tare.
Am ajuns pana la un punct cu microbuzul, dupa care am continuat-o pe jos pana la lodge, unde am gasit o atmosfera foarte familiara si un hotel nou-construit, destul de proaspat varuit, cu camere mari, curatele, iar cu toate din baie noi. Foarte frumos – o alegere ideala.
Am ocupat camera de jos (cele de sus, de 400 de rupii, erau pline toate), dar la acelasi pret ca cel convenit in statia de microbuz cu Raj (seful). Maine dimineata ne putem muta, pentru ca se elibereaza. Nicio problema atata timp cat pretul ramane acelasi pe care l-am stabilit.
Am vrut apoi sa cinam si sa-mi iau si eu pastilele impotriva malariei (saptamanale). Am asteptat cam mult masa, dar cred ca li s-a parut ciudat faptul ca am vrut sa mananc atat de „devreme”, altfel nu-mi explic cum a trecut ora respectiva pentru un dal bhat relativ simplu de gatit – toti ar trebui sa fie specialisti in asta, ca doar e cina lor traditionala.
Dupa aceea au inceput sa-si faca incet-incet aparitia si ceilalti locatari ai hotelului… Am deschis discutia cu Dan, un israelian, dupa care s-au alaturat 2 canadieni si un american. Am dat dintr-una-ntr-alta, am povestit fiecare pe unde am fost, pe unde vrem sa ajungem si tot asa.
Dan s-a dovedit ca avea si o chitara, asa ca l-am rugat sa o aduca si sa-mi mai aduc si eu aminte de cum e sa cant. Te mai ard mainile din cand in cand si iti vine sa faci ceva cu degetele in afara de sa bati ritmul pe masa in asteptarea mancarii.
A venit, a adus-o, a acordat-o si am fost liber la fericire de acolo inainte.
A iesit o cantare draguta desi chitara era una „junior” cu corzi de plastic. Am stat in ceata serii la foisorul din curte – seara e o pacla inexpicabil de groasa care nu-ti usuca hainele, ci ti le face si mai uzi decat in momentul in care le-ai intins pe sfoara.
Am mers dup-aia la culcare si somn, taticu, pana dimineata tarziu. Atat de tarziu incat abia pe la un 13.30 – 14 am plecat de la lodge sa luam masa de dimineata/pranz in oras.
Un alt lucru notabil in dimineata aceasta (prima in Chitwan) a fost aparitia lui Sega, cu care ne-am intretinut vreo jumatate de ora povestind despre mai tot ce am vazut fiecare, impartasind idei despre cartile lui, despre locurile astea samd. Foarte de treaba omul, cu o groaza de experienta pe taram indiano-nepalez. El va mai sta vreo zece zile aici ca sa scrie la urmatoarea carte, dupa care se va mai plimba prin Nepal. O sa-i vina un grup de prieteni in ianuarie cu care o sa se plimbe pe aici, asa ca pana atunci are timp de lucru si alte investigatii.
Cand am iesit in oras, el ne-a recomandat un local la care se servesc cei mai buni momo – Lama Restaurant. L-am intrebat daca nu e cumva o maghernita mica la marginea drumului, inghesuita intre 2 magazine si mi-a spus ca da. Cred ca am mai fost acolo cu americanul si canadianul intalniti in primavara. Dupa vreo 20 minute mi s-a confirmat banuiala. Da, era acelasi local testat si „aprobat” deja. A durat cam mult pana ne-a venit mancarea (Alina a avut de suferit aici mai mult, pentru ca dal bhatul ei a fost ultimul de pe lista initiala), dar mie mi-a placut atat de mult incat dupa prima portie de momo si un orez prajit cu legume am mai comandat o portie de momo. To good to be true, sincer… Sosul ala facea de departe diferenta. Pana la urma trebuie sa invat sa fac si eu momo. Deocamdata dal bhat cu siguranta voi incepe sa mai gatesc acasa… prea bun ca cina – e si usor de preparat, si hranitor, si fara paine.
Ne-am mai plimbat putin pe marginea garlei, am vazut unde se tine acum baia elefantilor (s-a mutat putin mai jos decat in primavara, pentru ca apa e mai scazuta). Ce a fost de-a dreptul ingrijorator e faptul ca se pare ca s-au sistat. Veterinarii au dat un decret conform caruia de maine nu se mai face baie elefantilor la rau pentru ca e prea frig. Noi ne vom duce oricum de dimineata ca sa vedem daca e valabila treaba. Daca da, atunci asta e, mai stam pe aici doar la relaxare. Cum i-am spus si lui Sega, aici imi pare un fel de Sfantu Gheorghe de la noi, asa ca spiritul e acolo.
Pana la cazare am mai facut un ocol in care ne-am intalnit cu un nepalez foarte simpatic (patron de pensiune si motociclist) cu care am discutat putin si despre regulile de circulatie din Nepal. Se pare ca ele difera de la sat la oras.
La Chitwan daca te prinde baut pe motocicleta iei o amenda de 1.000 de rupii (aproximativ 10 dolari), esti obligat sa te duci la niste cursuri de legislatie (4 ore) si faci 4 ore de inchisoare. Cum adica ? Ei bine, asa cum ati auzit. Dupa cele 4 ore de legislatie te duci la inchisoare si stai 4 ore. Dupa aceea iesi cu promisiunea ca nu vei mai bea probabil…
La oras treaba sta putin altfel. Cel prins lasa cheile la politist, motocicleta unde e, iar a doua zi se duce la sectia de politie (treaz) ca sa-si recupereze cheile si sa se poata duce dupa motocicleta. Si nu amenda ? Se pare ca nu. E de ajuns ca vei merge pe jos pana acasa. Nu inchisoare ? Nici asta… Probabil sunt destul de pline si nu vor sa se mai complice. Se poate spune ca cei de la oras sunt putin mai privilegiati, dar oricum asta cu bautul si condusul n-ar trebui sa se-ntample pe nicaieri.
Hai ca s-au mai dus 2 zile si mai sunt 8 saptamani pana ne punem pe drumul de-ntoarcere. Om trai si om vedea ce alte reguli de circulatie mai aflam prin India…

Anunțuri

2 răspunsuri la „Chitwan

  1. La multi ani si voua, verilor de peste hotare ! 😉 Da, el e Sega, iar in urmatoarea postare il veti vedea si mai mult (daca n-ati vazut inca filmuletul pe youtube)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s