TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM

Ne-am trezit pe la vreo 6.30-7, dupa care ne-am dus la punctul de plecare al respectivului microbuz. Ora de plecare din „statiune” e relativa ca de obicei, dar ce stim e ca vin din ora in ora, asa ca ne-am dus la fata locului si am asteptat. Bineinteles ca acolo am fost din nou intrebati de unde suntem, de unde venim si unde mergem de catre localnici, dar ne-am obisnuit deja si scoatem raspunsurile automat parca fara sa ne mai gandim. „Romania – is a country in Europe – near Ukraine, Greece sau chiar Turkey mai spunem uneori – at the Black Sea” samd…
N-am asteptat mult, ca in vreo 20 de minute a si venit microbuzu, ne-am urcat cu tot cu rucsaci in el – nu eram prea multi – si ne-am indreptat cu zdruncinaturi (ca de obicei) spre drumul mare.
Dupa vreo 30 de minute am ajuns la intersectia cu rinocerul, ne-am dat jos rucsacii si am inceput sa intrebam lumea unde opreste autocarul de Kathmandu. Stiam ca vine de undeva de mai departe, dar nu stiam la ce ora, asa ca trebuia sa fim cu ochii in 4 ca sa nu-l ratam.
Era si statie de cumparat bilete, dar am refuzat sa facem asta. Din autocar poti sa-ti cumperi foarte usor la acelasi pret ca la casa sau chiar mai mic, asa ca nu-i tragedie.
Ne-am cumparat si niste samosa – niste triunghiuri prajite cu legume putin picante inauntru – si am asteptat si acolo vreo 30 de minute.
A sosit un autocar portocaliu, care (spre surprinderea mea) era destul de curatel pentru unul „local”. Cand zic „local” ma refer la cele destinate localnicilor, cele pentru turisti fiind denumite Tourist Bus.
Am aruncat rucsacii in compartimentul mic de bagaje din spate, ne-am urcat pe locuri undeva langa sofer (ni s-a facut loc de catre aghiotant prin ridicare cu forta a unor tinerei nepalezi – m-am simtit putin asupritor la faza asta), am platit 350 de rupii si eram din nou pe drum spre Kathmandu.
Drumul era deja cunoscut, asa ca am incercat sa dormim cat mai mult si sa mai recuperam din ce-am ratat de dimineata.
Spre dupa-amiaza am ajuns in Kathmandu, unde ne-am reluat locul la Marco Polo – nu aceeasi camera, ci alta, la etajul 2 – si am iesit prin oras sa mancam.
Desigur, n-am mai ales restaurantele din Thamel care au preturi pentru turisti si am ales ceva mai de la margine frecventat de localnici. Mesele mai murdarele, bancile asemenea, igiena nu era punctul forte nici la capitolul gatit, dar rezultatul final (indeajuns de bine condimentat) facea sa dispara toate aceste „detalii insignifiante”. Cand simteai ca te ia cu o caldura de dinauntru uitai de toate si te gandeai doar la o banana pe care s-o bagi repede dupa masa pentru a mai domoli din valtoare. Totusi, nu era ceva de nesuportat, pentru ca m-am antrenat inca din tara cu ardei iuti in mai tot ce gatesc (cand o mai fac…). Mai lacrimai pe alocuri, zaboveai mai mult la cate vreo inghititura, dar esentialul se realiza – matul se umplea si destul de ieftin.
Bananele, desigur, se negociau si ele. 12 bucati erau 50 de rupii (vreo 1,4 RON), dar uneori trebuia sa negociezi pentru pretul asta, pentru ca „fetele palide” au alte tarife. Cel mai mult m-a amuzat un tip de la care am luat in prima zi cu 50 de rupii 12 bucati, iar a doua zi am trecut pe acolo si omul mi-a spus direct 60. L-am intrebat tot direct daca de ieri pana azi s-au scumpit, iar el a spus ca da. Bine, atunci plec mai departe. Faci 5 pasi, dupa care el striga dupa tine „ok-ok” si se face tranzactia la pretul tau. Cel mai important e sa fii sigur pe tine ca daca primul nu-ti da cu pretul pe care-l vrei te poti duce la urmatorul si tot asa pana gasesti pe unul care-ti da. Oricum cred ca localnicii pot cumpara si cu mai putin… Mie mi se pare totusi decent sa dai atatia bani pe aprox. 2 kg de banane.
Seara m-am dus pe la un magazin de la care am comandat niste jachete inainte sa plecam la Chitwan ca sa vad rezultatul final – eu am fost designerul impreuna cu vanzatorul… Trebuiau sa fie gata, termenul fiind de numai vreo 3 zile, iar noi fuseseram plecati vreo 4.
Am ajuns la magazin, dar baiatul nu le avea. Deja incepeam sa-mi fac idei… Ii dadusem jumatate din suma avans pentru 7 bucati. Nu era mult, dar nici putin. Aveam semnatura lui pe o carte de vizita, dar n-aveam chef sa vin cu politia peste el.
Ma tot imbarliga sa iau alte chestii din magazin, daca nu-mi mai plac si altele si tot asa, pentru ca abia maine vor fi gata. L-am intrebat privindu-l in ochi cu o mima mai serioasa: „prietene, daca nu sunt maine gata iti iau tot magazinul, sa ne-ntelegem…” A spus ca nu-i nicio problema, iar maine totul va fi gata. Bine.
Mi-a schimbat „prietenul” din nou bani la un curs mai bun chiar decat la banca (daca schimbi hartii mari obtii mai mult decat pentru 20 de euro) si m-am mai plimbat putin pe strazi.
A doua zi aveam infatisarea la Ambasada Indiei pentru vize, asa ca m-am intors la hotel si ne-am culcat cu gandul ca trebuie sa ne trezim in prima parte a diminetii, nu ca de obicei.
De dimineata am luat drumul ambasadei cu ideea ca va fi foarte rapida treaba – ne lipesc viza pe pasaport si tira. Ei bine, nu e chiar asa. Asta era a doua infatisare la care primeai decizia – ai sau nu dreptul sa intri in India. Plata e deja facuta, iar banii nu se returneaza… Daca raspunsul era favorabil iti lasi pasaportul si il ridici a doua zi dupa-amiaza. Cum a fost totul ok, am procedat in consecinta si am lasat actele pentru parafare.
Ziua ne-am mai plimbat, am mai cumparat chestii, desigur, dupa care seara m-am intors la „prieten”.
Da, le avea facute. 🙂 Au iesit foarte bine si exact cum am vrut sa fie – supradimensionate atat la maneci cat si la gluga.
Eram bucuros, dar faptul ca mi-a intarziat atat cu ele m-a determinat sa iau in calcul varianta trimiterii pachetului de lucruri pe care le-am cumparat printr-un alt serviciu de curierat decat cel al fratelui lui (avea disponibilitate si pe partea asta). Am mai intrebat in stanga si-n dreapta, iar pana la urma am gasit ceva decent. Cam tot in aceiasi bani, dar ce m-a convins la compania asta a fost faptul ca pe pereti avea poze cu clientii, iar printre acestia erau oameni care si-au trimis motocicletele. Bai, daca oamenii transporta si motociclete atunci asta e… Batem palma.
Am pus un pachet care pana la urma a ajuns la 18 kg si acum traiesc cu speranta ca va si ajunge acasa. Procedurile sunt oarecum delicate, ei trebuind sa deschida pachetul la iesirea din tara ca sa se asigure ca nu trimiti artefacte sau alte bunuri cu valoare istorica, trebuie o impachetare prevazatoare pentru ca umezeala sa nu intre in pachet si tot asa. In fine, l-am trimis, iar acum astept.
Dupa-amiaza am mers la Ambasada pentru a ridica pasapoartele cu viza, iar a doua zi la statia de autobuz pentru granita.
Seara m-am intalnit pe strada cu australiencele din tabara de baza de la Everest – se intorsesera si ele dupa ce au mai facut niste chestii pe sus, iar acum se pregateau de reintoarcerea in tara lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s