ULTIMELE ZILE IN KATHMANDU PANA LA VARANASI

Sambata e zi de sarbatoare la budhisti, drept urmare un moment ideal sa vizitam Templul Maimutelor. L-am mai vazut si in primavara cu Darius, dar cum Alina n-a mai fost, iar eu cautam niste cadre cu maimute am facut din nou efortul de a urca abruptele trepte pana la stabiliment. Desigur, si drumul pana acolo e destul de lungut, dar ai ce vedea, ce cumpara, ce manca…
Am ajuns in acelasi loc impanzit cu vanzatori, cersetori si mestesugari dintre cei mai diversi.
Privelistea frumoasa, dar mai incetosata decat data trecuta… asta ca sa nu zic mai poluata. Nu prea exista ceata din asta care sa dureze o saptamana si sa fie cam la fel de compacta si innecacioasa ca fumul de gunoaie arse.
_DSC0538
Dupa ce am dat o tura de templu si am inghetat putin (am plecat mai despuiati de la hotel, ca era cald pe la amiaza, dar cand am ajuns sus era deja innorat de-a binelea), dupa care ne-am intors in agitatia din oras.
Alina a incercat niste pesti de la o maghernita de pe margine (pe mine nu m-au tentat atat de mult banuind din ce rau au fost pescuiti), am trecut podul peste „canalul deversor” al intregului Kathmandu, dupa care am intrat din nou in cartierul adiacent Thamelului, unde am gasit niste samosa (triunghiurile cu legume picante) din care ne-am infruptat cu pofta.
Am ajuns apoi in inima Thamelului, unde iar vanzoleala, iar cumparatori, cumparaturi si claxoane.
Nimic notabil in rest…

In dimineata urmatoare (duminica) ce sa fac si eu mai bine ? Sa ies la o ultima sedinta de cumparaturi, desigur, asa ca m-am conformat. Nu ca nu mi-am luat deja destule margele cat sa ma spanzur de 10 ori si toale cat sa ma-mbrac diferit o luna intreaga zi de zi, dar cand vad atatea culori si preturi accesibile (aici) sunt ca un copil scapat cu banii de alocatie in cofetarie.
Tocmai dupa ce am cumparat un superb colier din pietre multicolore (cadou pentru fete) de la un magazin din Thamel am iesit in drum si mi-a ajuns la urechi o vorba romaneasca. Nu eram sigur, caci a fost ceva pe fuga, dar m-am oprit brusc in mijlocul strazii ca sa trag cu urechea. Motocicletele si ricsele puteau foarte usor sa ma ocoleasca. Eu trebuia sa fiu sigur. Din ce stiam, doar eu si Alina eram prin Kathmandu vorbitori de asa ceva, dar n-ar fi rau sa ma-ntalnesc si cu alti ghiersuitori in limba lui Slavici.
Dupa vreo 15 secunde de asteptare mi-a venit confirmarea de peste drum. Da, cei patru (2 fete si 2 baieti) erau romani. I-am abordat direct cu intrebarea evidenta: „sunteti romani ?”, moment in care pauza. Blocaj total (cum am avut si eu cu cateva secunde inainte). „Da.” Foarte tare ! Alti romani pe plaiuri nepaleze… Care era posibilitatea ? Ne-am salutat, ne-am cunoscut, ne-am schimbat impresii si am aflat ce voiau sa faca. Acum erau la capitolul cumparaturi pentru a pregati ascensiunea catre Annapurna Base Camp. Foarte frumos. Le-am dat detaliile de care mai aveau nevoie, i-am indrumat catre blog la articolele din primavara pentru altele pe care poate le-am omis, dupa care ne-am mai vorbit despre una, despre alta si ne-am luat ramas bun pe un ton pozitiv, incurajator de ambele parti.
Eu apoi am trecut la ultimul meu deziderat din Nepal – reminiscenta din primavara – si anume sa-mi cumpar o tobita. Da, o tobita la care sa invat sa bat si sa inventez eventual ritmuri noi pe langa cele 2-3 existente la care ma chinui dintotdeauna. Stiu sa cant cat de cat la chitara, ma mai descurc cu vocea, dar la ritm am putea spune ca am o problema existentiala. Il „chiciudenesc” atat de tare uneori incat pot spune cu mana pe inima ca fac ceva original de fiecare data.
Si am inceput cautarea… Tineam minte din primavara ca am vazut la un momentat un atelier in care se faceau tobele undeva pe langa Durbar (piata lor centrala – un fel de Centru Vechi), asa ca am luat-o incolo cu speranta sa gasesc ceva pe la vreo 2.000 de rupii indeajuns de mare si care sa sune decent.
Mergand pur si simplu pe strada am fost abordat de catre un pusti la vreo 17-18 ani care m-a intrebat ce caut. I-am spus ca o toba, moment in care el a stat 2 secunde pe ganduri (probabil si putin mirat de obiectul cautat), dar a venit imediat cu o idee – „stiu eu de unde sa-ti iei”. I-am zis care sunt conditiile, cam ce vreau, iar el mi-a spus ca ma duce acolo unde stie el, iar daca e bine, e bine… Daca nu, tot asa.
Pe drum am aflat ca e indian si ca a venit in Nepal ca sa lucreze aici (lustruieste pantofi pe drum). Mi-a spus ca in India nu prea e de lucru, asa ca a venit aici si face asta ca sa se intretina. Pe mine m-a agatat pentru a-si mai exersa engleza. Invata pentru a putea la un moment dat sa devina si ghid prin oras, ca tot le are cu locurile si cu limba locala. Foarte frumos. L-am incurajat sa asculte mai multa muzica si sa se uite la filme in engleza. Asa am facut si eu, asa ar trebui sa-i fie usor si lui…
Ne-am mai plimbat noi pana am ajuns la magazinul cu pricina, am vazut vreo 3 tobe, dar dintre care numai una mi-a placut.
Am incercat sa obtin pretul meu, dar omul era de neinduplecat mai jos de 2.500. Merci, dar nu. Cu 2.500 am mai gasit, dar eu vreau cu 2.000…
Un alt prieten de-al noului prieten i s-a alaturat, iar acesta m-a dus si el, la randul-i, intr-un alt atelier de tobe. Evident, maestrul tobosar (mestesugarul care le leaga adica) nu prea le avea cu engleza, asa ca acest nou prieten era si translator ad-hoc.
Eu cu 2.000, el tot cu 2.500, eu am testat putin, am dat sa plec, am scos banii din buzunar, i-am aratat, am fost refuzat, am dat sa plec iar, dupa care am fost strigat (ca de obicei) sa ma intorc si sa las banu’ jos. Ce-i in mana nu-i minciuna, ochii omului i-au sclipit si s-a lasat induplecat pentru 2.100… Asta e, am mai pus un dolar peste ce aveam de gand sa dau si aia a fost. Macar acum am ce sa car dupa mine jumatate de subcontinent…
Am mai povestit pe drum inapoi cu acest nou prieten care m-a ajutat cu achizitia, am aflat ca el era tobosar intr-o trupa de coveruri facuta acum vreo 10 ani, cand era in liceu, mi-a mai spus putin despre coruptia si regimul politic din Nepal, ca de altfel si de faptul ca hostelul la care am tras noi e faimos pentru ca in urma cu vreo 10 ani a gazduit nu stiu ce criminal in serie indian care s-a refugiat pentru un timp in Nepal pana a fost prins de catre autoritati. Da, interesant… N-am mai intrebat la receptie daca nu cumva stam in camera cu pricina, ci am trecut usor peste acest amanunt si mi-am pregatit bagajul pentru a doua zi.
Spre seara (la cina) am iesit din nou in oras pentru a manca un ultim dal bhat si am urcat la Roxy’s, un restaurant destul de cochet (cu etaj si frumos decorat) de prin Thamel. Pe strada nu gasesti dal bhat, ci doar momo sau chowmein, asa ca am vrut sa experimentam pentru ultima data „mancarea cu orez” a nepalezilor.
Am urcat, am vorbit sa ni se faca cate o farfurie la fiecare (nu aveau asa ceva in meniu), dupa care am cantat. Da, am avut norocul ca in restaurant, la etajul doi, sa existe o chitara si un microfon pentru serile in care organizeaza si ei concerte. A fost foarte misto, pentru ca nu mai cantasem de ceva vreme, iar mainile parca n-aveau stare si voiau sa fuga pe corzi. Initial eram doar eu si Alina in restaurant, dar ne-a auzit barmanul de jos si a urcat si el sa cante impreuna cu mine. Sogy il cheama si se pricepe mai mult la batut, dar si cu chitara le mai avea.
A fost frumos, cu repertoriu cat mai variat, de la Bon Jovi la Nirvana si tot asa… Oldies but goldies. Incet incet au mai urcat vreo 2-3 oameni, asa ca aveam si public. A fost frumos, buna mancarea, dupa care ne-am intors la bagajele noastre de la hotel.

Nu zic ca aveam din nou vreo 25 kg in carca + tobita si bagajul de mana (rucsacul de 40 l pe care-l port in fata si care contine aparatura electronica). Ce sa mai, ca pomul de Craciun, ca doar tot se apropie sarbatoarea…
Seara bineinteles ca nu m-am putut abtine inainte de cina si am mai cumparat ceva ca sa aduc rucsacul in pragul exploziei, asa ca toate erau bune si frumoase pe frontul de rasarit. Am bagat palme, pumni, coate, picioare, am reusit sa-l inchid pana la urma, dupa care mi-am legat toba de dupa gat cu ajutorul unui nou rucsac cumparat special pentru aceasta sarcina, mi-am pus rucsacul de 40 l in fata, iar de dimineata am luat-o incetuc spre autogara. Tot pe jos, ca doar nu ne mai ramasese niciun ban si nu mai voiam sa mai schimbam ceva doar de dragul de a lua taxiul pentru 7 minute. Ei bine, cu vreo 35 kg in carca va spun sincer ca te misti mult mai greu cei 2-3 km estimativi pana la autogara. Am facut mai multe pauze pe drum, ne-am adus aminte de munte unde ne opream din cand in cand pe pietre pentru a ne trage sufletul (dar aici nu erau pietre), am ajuns la autogara cu vreo 5 min dupa ora teoretica la care trebuia sa ne plece autocarul, dar am urmat orarul nepalez care face in asa fel incat masinile sa plece cu cel putin jumatate de ora intarziere si ne-am gasit trocariciul.
Ne-am aruncat rucsacii in portbagaj, ne-am luat locurile inauntru si am mai asteptat vreo 30 min plecarea propriu-zisa. S-a intamplat si minunea asta, am luat-o din loc, ne-am scos batistele sa facem cu ele la capitala, iar intr-un final ne aflam din nou pe drumul pe care am mai mers cu vreo 4 zile inainte (venind de la Chitwan).
Si am mers si am tot mers de ni s-au lungit picioarele in ingramadeala aia dintre scaune. Dupa prima pauza de pipi/mancare am stabilit (vazand ca mai sunt si alte banchete goale) sa ma „razvratesc” si sa nu-mi mai ocup locul rezervat pe bilet, ci o intreaga bancheta mai in spate. Zis si facut, am reusit astfel sa ma tolanesc mai confortabil (s-o las si pe Alina sa faca la fel), sa nu mai stau cu tobita intre picioare si sa mai pot motai putin printre hurducaturile autocarului.
Am mai interactionat cu lumea de prin jur (cu aceleasi intrebari si raspunsuri – Romania, Europe, near Ukraine…), am savurat drumul din ce in ce mai bun pe masura ce ne apropiam de granita, dar am fost dezamagit de faptul ca autocarul nu ne-a lasat la granita propriu-zisa, ci la vreo 3 km de ea. Trebuia sa mai luam un microbuz care ne costa 15 rupii de persoana, dar niciunul dintre noi nu mai avea o letcaie… Nici macar rupii indiene, ca deja se acceptau si alea.
Am schimbat un dolar la soferul autocarului cu 70 de rupii (98 primeam pe el in oras) si am avut de microbuz. Bineinteles, pana sa vina microbuzul toti ciclistii de la ricse ne-au abordat in speranta ca ne vor duce pana la granita si ne vor rupe vreo 150 de rupii, dar noi le-am spus clar: „ne duceti cu 70 pana la granita, bine.” Ei spuneau „no, impossible”, asa ca noi le spuneam ok si aia era. Asteptam microbuzul.
A sosit repejor, ne-a urcat destul de cu furca (nu mai zic de rucsacii care au zburat instant deasupra), iar inauntru am descoperit partial cum e la carcera. N-aveam cum sa stau drept in picioare, nici stramb pe scaun, ci cumva stramb intre tavan,corpurile colegilor de suferinta care se perindau pe culoarul dintre scaune si cei de suferinta asezati care sufereau mai putin. Picioarele li se odihneau – doar capetele isi mai luau cate un cot, cate un rucsac, dar parea ca nu-i deranjeaza. Erau cat se poate de zen ca de altfel mai toti care m-au calcat senin pe picioare fara sa aiba nicio tresarire cum ca asta ar fi un gest total deplasat sau nepoliticos. „Shit happens” cum ar zice americanii…
Am ajuns la granita, am fost descarcati de la ingramadeala, (culmea) ne-au venit si bagajele de sus, dupa care da-i sa cauti o casa de schimb valutara cat de cat decenta ca si curs, biroul de imigratie nepalez si tot asa. Casa de schimb n-am gasit – de fapt am gasit, dar ni s-a spus ca e cursul mai bun dincolo – asa ca ne-am indreptat direct catre biroul de imigratie nepalez.
Am intrat, am semnat un formular, am primit stampila pe pasaport, dupa care spre India.
Am mai fost opriti o data de catre niste domnisoare granicer pentru a ni se verifica stampila, am zambit frumos, au zambit si ele, dupa care am trecut in partea indiana a granitei. Se vede si pe filmulet ca in timp ce-i spuneam Alinei sa fim atenti sa nu trecem de biroul de imigratie indian ca e mic al naibii (era si intuneric) tocmai ce-am trecut pe langa el.
Ne-am intors, bineinteles, am intrat, ne-am luat alt formular pe care l-am completat, am primit cu zambetul pe buze stampila pe viza, dupa care am aflat si ca exista o alta varianta decat cea la care ne gandeam initial – dormim la granita, iar a doua zi de dimineata luam autocarul pana la Varanasi.
Puteam opta pentru un tren de noapte din Gorakhpur, cea mai apropiata gara de granita, doar ca si pana acolo mai aveam de mers vreo 2 ore si jumatate cu autocarul. Ei asta sa fie problema… Decat sa dormim in vreo bomba la granita mai bine dormim pe drum, pe bagaje, pe ce-o fi, dar nu mai aruncam niste bani ca sa stam intr-o infectie. Da, la granita chiar sunt numai bombe de cazari. Daca o puteti sari, faceti-o cu mana pe inima, ca e mai bine asa.
Ne-am schimbat 20 de dolari la o farmacie cu un curs (desigur) cu vreo 5 rupii sub cel din oras, ne-am luat bilete la primul autocar cu gand de duca si ne-am balanganit tot asa vreo 2 ore pana la Gorakhpur.
Autocarul ne-a lasat langa gara, asa ca am intrat, ne-am luat bilete si ne-am dus la peronul nostru mult dorit. Deja imi reveneau in minte calatoriile cu trenul din 2011-2012, cand am mers cu Roxana si Razvan (www.vladchi.blogspot.com), asa ca asteptarea trenului era ca o intoarcere in trecut. Bineinteles, tantarii ne mai trezeau la realitate si ne dadeau impresia ca suntem in Delta, dar ne-am tot miscat, am mai mancat din merinde ca sa ne mai usuram rucsacii (da, stiu…) si am suportat cu stoicisim cele 2 ore de intarziere cu care am plecat. Ne-au mai tinut companie din cand in cand si sobolanii care mai ieseau din gaurile din peron, dar erau inofensivi, nu erau din aia turbati care sa sara la oameni.
Ne-am urcat in tren, ne-am ocupat paturile intr-un vagon relativ gol, dupa care am motait asa pana la Varanasi, unde am ajuns cam la ora la care scria si pe bilet… (doar o jumatate de ora intarziere).
De acolo ne-am luat mai departe urmatorul bilet catre Lucknow (capitala Uttar Pradesh) unde trebuia sa ne intalnim cu prietenul meu indian, Nishant, iar mai apoi am fost luati de un tuc-tuc (triciclu motorizat) si dusi la un hostel „budget”. I-am spus direct omului ca nu vrem sa dam mai mult de 300 de rupii pe noapte.
Omul avea vreo 3 conexiuni, asa ca ne-a repezit de la gara pana in centrul vechi (partea musulmana/vegetariana teoretic) cu 100 de rupii.
Acolo ne-am cazat la Sandhya, unde am luat o camera cu 300 de rupii pe noapte, dar cu baia pe hol. Nu era asa de mare problema, ca din cate am observat mai tarziu eram singura camera de acest fel de pe intreg etajul, asa ca nu era nevoie sa asteptam dupa altii. Inauntru curatel, cu paturile „neprafuite”, iar balconul (da, aveam si asa ceva) dadea catre straduta din spate, asa ca nu tu claxoane si scandal. Foarte bine.
Revenim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s